Povestea celor 9 fraţi

Publicat la 27/02/2011 in categoria: Diverse. Autor: Camelia Bazarcă
Tag: poveste, Tom Sawyer, curcubeu, barcă, 9 frati
Povestea celor 9 frați
Povestea celor 9 frați
Foto : Camelia Bazarcă

Trăia demult de tot, în valea celor nouă văi, un crai, oarecum trecut de prima tinereţe. Şi era el crescător de dobitoace. Avea omul la curtea sa tot soiul de urâtănii (găini, curci, raţe, cocoşi şi altele din partea bărbatului ale păsărilor), capre, oi şi bivoli, vaci, măgari, cai şi iepe şi multe altele asemeni. Trăia el liniştit în casa lui, cu nevasta şi copiii, 9 la număr, îngrijind împreună animăluțele din bătătura casei. Dintre cei 9 copii ai lor, doar 3 erau fete, restul... nişte flăcăi frumoşi şi harnici de nu-ţi venea a lua ochii de la ei, iar nevasta, o oacheşă faină, nu prididea a se îngriji de toate ale casei. Ce-i drept, copiii erau deja mărişori, cel mai mic era aşa... cam de vârsta lui Tom Sawyer, iar cel mai mare să tot fi avut vreo 22 de ani.

Într-o bună zi, tatăl şi-a chemat odraslele la el şi le-a spus:
- Dragii tatei, eu îmbătrânesc...
Copiii au strâns din umeri şi-au grăit în cor:
- Deh, tată! E firesc tu să îmbătrâneşti, noi să creştem, să avem la rândul nostru fii şi fiice.

Tatăl oftă. E drept că la tâmple îi apăruseră fire albe, umeri îi erau gârbovi de muncă şi timp. În acelaşi timp, toate animalele curţii se opriră să vadă ce are stăpânul să le spună fiilor.
- Mai ţii tu minte - şi arătă către cel mai mare dintre fii, când ai dat foc şopronului de au murit în flăcări animale?
Fiul plecă privirea trist.
- Tu mai ştii când nu ai ascultat-o pe mă-ta şi-ai plecat la joacă cu alţi holtei ca tine de am crezut că înnebunim căutându-te?
Cel mai sprinten dintre toţi ridică privirea speriat şi-şi privi tatăl adânc în ochi. Era mirat cum îşi aminteşte răutatea pe care o făcuse cu mult timp înainte. Nu credea că acea faptă nu fusese trecută cu vederea.
- Şi tu, fata mea, ţii minte când i-ai răspuns obraznic surorii tale mai mari, asta pentru că nu-ţi plăceau hăinuţele cu care urma să te îmbraci?
Fata crescuse şi părea că acum, mai mare fiind, înţelegea cât o rănise pe mamă şi pe soră cu mofturile ei. Acum lăsă privirea în pământ.
- Vai dragul tatei, cum ai putut tu să iei mere din mărul vecinului, când eu cu mâinile mele am sădit, când voi încă nu eraţi, un măr pentru zilele când îmi voi vedea pruncii mâncând din ele. Nici acum nu înţeleg cum ai putut!
Fiul la care făcea referire, îşi prinse mâinile în poală ca pregătit de-o rugăciune şi tăcea privind în pământ. Îţi amintea şi el cum într-o zi, prins în joaca altor copii, nesocotise învăţăturile părinţilor şi fraţilor mai mari şi merse să fure mere din pomul vecinului, dar credea că nimeni nu-şi mai aminteşte acestea.
- Şi tu, fata mea, draga mea fiică, cât ne-ai necăjit pe mine şi pe mamă-ta când ai bătut pe fraţii tăi...
Fata, surprinsă de amintirea faptelor ei, se dete doi paşi înpoi ca şi cum ar fi refuzat gestul de a lovi pe cineva. Dar îşi dădu seama că gestul fusese deja făcut şi acum rămase pe loc privind în pământ.
- Şi tu, se adresă tatăl altuia din fii, ar trebui şi acum să regreţi, că punându-ţi mamă-ta de mâncare, ai răsturnat strachina cu borş, că deh, ţie nu-ţi plăcea. Cât de obraznic ai putut fi şi cât de mult ţi-ai rănit mama cred că nici acum nu ştii...
- Ba ştiu! zise amărât băiatul...privind în jos.
- Iar tu, când te-am rugat să-ţi speli ciorapii, că noi suntem săraci şi nu putem să cumpărăm alţii în loc, ci trebuie să îngrijim ceea ce avem...tu ce-ai făcut dragul tatei?
- I-am pus în foc -răspunse cu glasul pierdut altul dintre fii. Ce leneş am fost!
- Da, şi obraznic mai mult de-atât, spuse tatăl.
Fiul se simţi atât de vinovat...încât lăsă şi el privirea în pământ.
- Să nu mai spun de tine dragul meu, şi-şi îndreptă privirea către altul din fiii săi. Acesta şedea rezemat de stâlpul porţii. Îţi aduci aminte când a plouat? (Fiul ridică din umeri a mirare). Da, nu ai putut să mergi la joacă şi ai înjurat. Of, Doamne spuse tatăl trist.
Fiul despre care vorbea se întunecă de amintirea aceasta şi-şi lăsă braţele pe lângă corp. Acum privea pământul şi regreta fapta lui din copilărie.
Tatăl privi câteva secunde la fiii săi care-i şedeau dinainte. Toţi aveau capetele plecate afară de unul. Cel mai mic privea obraznic către el şi spuse mândru:
- Vezi, numai eu te pot privi în faţă tată! şi zâmbi satisfăcut.
Tatăl oftă din toate măruntaiele şi apoi spuse:
- Dragul tatei, tu mă priveşti în ochi şi nici măcar nu înţelegi că fraţii tăi au făcut cele pe care le-a amintit deja, pe când tu...tu le-ai făcut pe toate. Şi iar oftă...
- Păi da tată, dar...
Tatăl îl opri să vorbească.
- Dumnezeu ne-a răbdat pe lumea asta să-i facem cinste şi noi... Noi ce facem? Aruncăm cu noroi. V-am chemat aici să vă spun...
Tatăl tuşi de două ori, apoi îşi drese glasul şi spuse din nou:
- Trebuie să plecăm. Am avut un vis în care Dumnezeu mi-a spus să i-au cu mine ce voiesc şi ... ştiţi voi barca din şopron ?
Fiii răspunseră în glas afirmativ şi începură să vocifereze între ei. Nu înţeleseseră niciodată de ce de ani de zile tatăl lor lucrase să construiască o barcă când pe lângă ei nu trecea un râu sau mare s-o poată folosi.
- Eiiiii, aţi crezut voi că-s nebun - zise tatăl drăgându-şi iar vocea.
Fiii nu răspunseră. Este adevărat că nu ştiau la ce foloseşte o muncă atât de grea cum fusese construirea acelei bărci. Era ca şi una normală, doar că mult mult mai mare şi avea vele aşezate în formă de cruce. Și-apoi ... cum să nu gândească rău, numai când se gândeau la cât umblase tatăl după lemnul potrivit ...
- Acum e timpul să aflaţi, spuse tatăl obosit şi gârbovit de bătrâneţe, dragi copii ce am eu, aveţi şi voi, avem o casă, fraţi, părinţi, prieteni şi toată curtea asta plină de animale. Acum puteţi să alegeţi trei lucruri pe care să le luaţi cu voi. La noapte vom pleca într-o călătorie.
Fiii lui, deşi miraţi, plecaseră care încotro să aleagă ce aveau să ia cu ei. Astfel, fiecare alesese câte ceva, unul o oaie, o capră şi o găină, altul o vacă, iapa şi un porc şi până la urmă toţi puseseră în barcă ce voiseră ei, dar numai trei. Cei drept nu le fusese uşor să aleagă.
Când toate erau gata cerul se lumină de două ori şi din cer se porni o furtună cum n-au văzut până atunci. Ploua cu găleata, dar ce spun? Ploua de parcă urma să se termine lumea. În câteva ore totul în jur era sub apă. Nu rămăsese nici urmă din ceea ce fusese mai ieri ţinutul Celor nouă văi. Tot ce se putea vedea era barca construită de tatăl lor cu atâta migală şi sudoare. Cu toţii se minunau :
- Vai tată! spuse unul din fii. Ne pierdem pământul, ne pierdem casa, nu ne mai ţine Dumnezeu!
- Așa e, zise tatăl. S-a supărat Dumnezeu pe noi pentru faptele noastre! V-am amintit deunăzi răutățile pe care le-aţi făcut. Să ştiţi voi că în fiecare loc e aşa şi Dumnezeu vrea să ne pedepsească.
Toţi îl priveau uimiţi. Nu crezură că fapta de a nu asculta, a fura, a bate şi toate cele pe care le făcuseră erau fapte atât de grave.
- Și ce putem face? întrebă un altul.
Tatăl oftă din nou din tot sufletul, apoi îşi drese glasul şi spuse :
- S-aşteptăm. Dacă Dumnezeu se îndură de noi, va pune pe cer un curcubeu ca semn al iertării.
Toţi tăceau. Toţi priveau spre cer. În continuare ploua cu găleata iar apele crescuseră atât că nici munţii din depărtare nu se mai vedeau.
- Păi tată, ne mor animalele, murim și noi fără ele!
- S-avem răbdare, spuse tatăl, şi se cufundă într-o tăcere mormântală.
Acum toţi tăceau şi parcă aşteptau să se-ntâmple ceva. Încet încet se lăsă noaptea apăsătoare şi rece. Animalele răgeau de teamă. Încet se făcu linişte pe barcă şi somnul îi cuprinse pe toţi.
De dimineaţă când fiul cel mic se trezi, obişnuit să plece la joacă, sări din patul lui şi plecă pe punte. Încă ploua, dar nu atât de tare. Cerul încă era învolburat de nori ca un caier netors de lână brumărie. Încet încet veniră toţi să vadă. Tatăl privea tăcut spre răsărit şi rămase aşa nemişcat cu ochii aţintiţi spre cer. Fiii lui şuşoteau care mai de care. Unii spuneau că se roagă, alţii că a înnebunit de atâtea griji, alţii ridicau doar din umeri. La un moment dat, tatăl s-a întors şi a făcut un semn cu mâna. Cu toţii şi-au ridicat privirea spre cer şi au văzut atârnat un curcubeu. După multe ore de tăcere tatăl vorbi:
- Iată fiii mei, acesta este legământul lui Dumnezeu cu noi. Acest curcubeu ne spune că nu suntem pierduţi. Apele se vor retrage şi noi vom putea debarca aici.
Toţi se minunau. Ca prin minune, ploaia s-a oprit şi a răsărit un soare atât de minunat! Nu-şi dăduseră seama, decât când erau pe cale de a fi pierduţi, că fiecare greşeală şi neascultarea lor face rău celor din jur şi lui Dumnezeu. Acum au înţeles abia.

După alte doua zile, când apa s-a retras, au găsit pământ care l-au cultivat, l-au îngrijit şi fiecare dintre fii a avut grijă ca fiii fiilor lor să nu facă greşeli, să nu fie neascultători şi mândrii pentru a avea întotdeauna pe cer un curcubeu.

Iar bătrânul cred că trăieşte şi acum şi se-ngrijeşte ca fiecare fiu şi fiică a lumii să aibă atâta creştere încât să nu mai fie nevoie de o nouă barcă şi un nou legământ.


- sfârşit -


*****||*****Povestea celor 9 fraţi*****||*****poveste,Tom Sawyer,curcubeu,barcă,9 frati*****||*****Trăia demult de tot, în valea celor nouă văi, un crai, oarecum trecut de prima tinereţe. Şi era el crescător de dobitoace. Avea omul la curtea sa tot soiul de urâtănii (găini, curci, raţe, cocoşi şi altele din partea bărbatului ale păsărilor), capre, oi ş*****||*****
ATENTIE
Va rugam folositi un browser mai modern pentru a vizualiza acest website!
Ultimele Comentarii
Valid XHTML 1.0 Transitional Valid CSS Valid RSS