Temniţele împăcării

Publicat la 20/11/2009 in categoria: Intersecţii. Autor: Camelia Bazarcă
Temniţele impăcării
Temniţele impăcării
Foto : Camelia Bazarcă

În primăriile de sector ale capitalei se oficiază zilnic în medie 5 căsătorii, iar suma divorţurilor pronunţate în acelaşi interval de către judecătorii din Bucureşti se ridică undeva în medie la 4. Scor promiţător dacă ne gândim la faptul că am putea, evident dacă ne-am şi propune asta, cu puţin efort să ajungem la performanţa de a ne căsători cu scopul de a trăi experienţa care mai nou, dar nu şi firesc - o precede, respectiv divorţul.

În vara care tocmai a trecut, printr-un complex de împrejurări, am întâlnit un personaj pe care trebuie să recunosc, la vremea respectivă l-am invidiat. În fapt, mă impresionase felul în care vorbea despre familie. Trebuie însă să menţionez că am fost cu mult mai impresionată peste alte două luni, când ne-am reîntâlnit şi aveam să constat că viaţa i se schimbase radical. Era proaspăt divorţat, ba mai mult, părea că avusese suficient timp pentru a se recupera după experienţa, credeam eu cu convingere, traumatizantă. Ce-i drept, nu ştiu cu certitudine ce mă indignase atât. Poate lejeritatea cu care vorbea despre eveniment, sau poate esenţa lucrurilor în sine. Cert este că omul s-a simţit dator să mă lumineze. Argumentul său mai mult sau mai puţin forte: „suntem captivii unei lumi nebune” în care, se dezvinovăţea domnia sa „factorul societate ” dictează conştiinţelor noastre. Nu mă pot răbda să nu întreb retoric, care conştiinţă mon cher?

Dacă ar fi să abordăm problema în stil cioranian, potrivit căruia existenţa noastră se reduce la o pendulare permanentă între două alegeri (în cazul de faţă: a fi sau a nu fi liber) şi că nu vom alege una din variante fără a o regreta în mod cert şi imediat pe cealaltă, am suporta cu mai multă uşurinţă această stare de fapt. Dar noi nu vorbim în termeni metafizici. Noi ne raportăm la o realitate, una în care riscăm ca şi ultima boabă de comuniune să fie denigrată, asta în condiţiile unei societăţi marcate de sentimentul omniprezent al egocentrismului.

Am rămas atunci cu zeci de întrebări nerostite, şi nu de alta, dar ştiam în neştiinţa mea că nu există răspunsuri edificatoare. Şi totuşi, am sperat că situaţia despre care v-am vorbit reprezintă un caz izolat. Asta până când am fost părtaşa unei ştiri difuzate de canalele de profil, potrivit căreia, scorul ar fi de 5 la 4. Atunci mi-am pus cu adevărat întrebări. Unde şi mai ales când s-a pierdut sensul creştin a ceea ce ar trebui să însemne practic uniunea conjugală (cuvânt de origine greacă, tradus prin a trage la acelaşi jug)? Câţi oare mai ştiu că practic căsătoria nu presupune a te privi ochi în ochi, ci a privi împreună spre ceva? Câtora din cei ce se înfăţişează în faţa preotului spre a fi uniţi prin Taina Căsătoriei le mai spune ceva acel la bine şi la rău?

Am fost curioasă să descopăr evoluţia fenomenului separatismului de-a lungul timpului şi am constatat un lucru extraordinar. În fapt, cu această problemă s-au confruntat şi predecesorii noştri, chiar în vremuri în care exista în conştiinţa fiecăruia o mai puternică impregnare a sacrului, când libertatea nu era înţeleasă în sens de libertinaj şi când moralitatea atârna încă grea pe umerii individualităţii. E drept, în anumite cazuri, divorţul este de preferat, greşeala însă constă în uşurinţa cu care se procedează la desfacerea căsătoriei.

Începând cu secolul al XVII-lea, timp de două sute de ani, în incinta bisericilor fortificate din Transilvania au existat acele aşa-zise Temniţe ale împăcării. Denumite generic, aceste camere au fost create cu scopul regăsirii sentimentelor soţilor aflaţi în prag de divorţ. Amenajate de aşa manieră încât cei doi să fie nevoiţi să interacţioneze permanent unul cu celălalt, acestea au servit ca modalitate originală de terapie de cuplu timp de două sute de ani, în acest interval înregistrându-se doar 3 divorţuri.

Metoda este extrem de lesne. Soţii aflaţi în impas erau închişi, cum este cazul bisericii din cetatea Slimnic, judeţul Sibiu, în camera împăcării pentru o perioadă de trei zile şi trei nopţi, având la dispoziţie doar o lingură şi un pat. Eliberarea lor era condiţionată de felul în care relaţionau în acest răstimp. În cazul în care la finele perioadei unul sau ambii nu erau siguri de ceea ce-şi doresc, la iniţiativa preotului erau duşi în cetatea Biertanului unde pedeapsa era dublată. Abia în a şaptea zi erau izbăviţi de pedeapsă şi de cele mai multe ori plecau fericiţi acasă, renunţând la gândul divorţului. În cazul în care la finele perioadei de şedere în Temniţa împăcării cei doi soţi ajungeau la concluzia că este mai bine să se despartă, atunci desfacerea căsătoriei se oficia de către preot, în cadrul slujbei religioase de duminică, în faţa comunităţii.

Vremurile de atunci au apus, Temniţele împăcării s-au transformat în loc de pelerinaj pentru turiştii care au auzit legende despre acele aşa-zise celule ale dragostei, iar noi…aşa cum bine spunea Paler, ne-am zidit case mari pentru a ne înstrăina mai lesne unii de alţii.

Nu sunt în măsură să dau reţete, dar îmi permit să propun ca fiecare din dumneavoastră, cei care v-aţi încercat răbdarea de a citi chiar şi aceste ultime rânduri, să vă faceţi propria temniţă a împăcării.


Articol publicat în revista Intersectii.
*****||*****Temniţele împăcării*****||**********||*****Temniţele impăcăriiFoto : Camelia Bazarcă În primăriile de sector ale capitalei se oficiază zilnic în medie 5 căsătorii, iar suma divorţurilor pronunţate în acelaşi interval de către judecătorii din Bucureşti se ridică undeva în medie la 4.*****||*****
ATENTIE
Va rugam folositi un browser mai modern pentru a vizualiza acest website!
Ultimele Comentarii
Valid XHTML 1.0 Transitional Valid CSS Valid RSS