Interviuri

Interviuri
Foto: Camelia Bazarcă

Vrând-nevrând, interacţionăm cu lumea de lângă noi şi dacă, - întâmplător nu suntem foarte prinşi în rutina propriei existenţe a acestui prezent continuu marcat de indiferenţă faţă de sentimentele, ideile şi gusturile celorlalţi - ne oprim o clipă, oferind timp din timpul nostru lor, celor cu care ne intersectăm, constatăm că de cele mai multe ori a meritat să ascultăm, să întrebăm, să avem răbdare. Iată de ce mi-am permis să încalc normele jurnalistice a ceea ce se vrea a fi un interviu şi să redau, atât cât mi-a fost permis, din personalitatea celor pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc. Celor care direct sau indirect mi-au permis să calc în universul gândurilor şi trăirilor lor, celor care şi-au aşternut realizările şi eşecurile, experienţele pozitive şi pe cele negative deopotrivă, speranţele, ideile şi principiile după care se conduc şi toate acestea pentru ca la rândul nostru să putem cerne aidoma neghinei din pildă. Vă invit aşadar să participaţi în egală măsură la şuetele la care eu am participat, cu speranţa că toate acestea vor fi de folos.

1
Axel Moustache
Axel Moustache
Foto : Tomoaki Minoda

L-am cunoscut pe Axel Moustache la o serată de poezie unde eram gazdă şi invitat în egală măsură. Ştiam că este fiul mamei lui - pe care avusesem onoarea să o cunosc anterior, şi mai ştiam că este actor, că participase recent la un concurs straşnic pentru ocuparea unui post la Teatrul Naţional din Bucureşti, că îl luase cu brio. Ştiam că avea succes, cred că tocmai de aceea mi-l imaginasem infatuat. Atitudinea lui m-a dezarmat însă. În acea seară a recitat una din poeziile mele - nu reţin care, ştiu doar că suna a naibii de bine. L-am reîntâlnit (perioada a coincis cu premiera filmului Cocoşul decapitat şi m-a frapat prin naturaleţea, amestecul paradoxal de înţelepciune şi inocenţă, energia extraordinară şi forţa lăuntrică canalizate spre a urni un sistem greu de urnit, spre a face posibil imposibilul.



C.B. Să începem cu începutul. Te-ai născut sub o stea norocoasă. Cum era copilul Axel?
A.M. (n.r. râde) M-am născut pe 6 august, o dată cu Bomba de la Hiroshima şi Schimbarea la Faţă. Aşadar steaua norocoasă se află într-o incidenţă ce conţine dramă şi trecerea dincolo de ea în acelaşi timp. Copilul Axel era Prâslea într-o familie cu patru copii, în plin comunism. Era cel ce recepta lumea din jur cu ochi de copil, dar filtra tot ceea ce vedea. De mic am învăţat că lucrurile nu sunt aşa cum par a fi şi că trebuie să vezi dincolo de aparenţe.


C.B. Orice copil visează la ceea ce vrea să "se facă" atunci când va fi mare. Tu ce visai la vârsta inocenţei?
A.M. Sigur nu visam sa devin actor, deşi mă jucam cu vecinii prin curte de-a filmele pe care le văzusem. Eu eram un fel de Sergiu Nicolaescu: eu centram, şi tot eu dădeam cu capul: actor şi regizor. Dar nu mi-am propus niciodată să devin actor. Mă gândeam să mă fac doctor, ca sora mea, sau profesor, ca ai mei părinţi, sau... mai târziu, psiholog sau manager ca ceilalţi doi fraţi. Într-un fel am devenit toate într-una: profesor pentru că ţin propriile cursuri de actorie şi improvizaţie, psiholog întrucât actoria este psihologie aplicată într-o situaţie dată; doctor, dat fiind faptul că meseria noastră, atunci când este făcută bine, este medicament pentru suflet şi manager, eu fiind cel care am pus bazele trupei de improvizaţie "Improvisneyland", şi impresar al propriei vieţi.

Citeşte mai mult...
ATENTIE
Va rugam folositi un browser mai modern pentru a vizualiza acest website!
Ultimele Comentarii
Valid XHTML 1.0 Transitional Valid CSS Valid RSS