Interviu cu Axel Moustache

Axel Moustache
Axel Moustache
Foto : Tomoaki Minoda

L-am cunoscut pe Axel Moustache la o serată de poezie unde eram gazdă şi invitat în egală măsură. Ştiam că este fiul mamei lui - pe care avusesem onoarea să o cunosc anterior, şi mai ştiam că este actor, că participase recent la un concurs straşnic pentru ocuparea unui post la Teatrul Naţional din Bucureşti, că îl luase cu brio. Ştiam că avea succes, cred că tocmai de aceea mi-l imaginasem infatuat. Atitudinea lui m-a dezarmat însă. În acea seară a recitat una din poeziile mele - nu reţin care, ştiu doar că suna a naibii de bine. L-am reîntâlnit (perioada a coincis cu premiera filmului Cocoşul decapitat şi m-a frapat prin naturaleţea, amestecul paradoxal de înţelepciune şi inocenţă, energia extraordinară şi forţa lăuntrică canalizate spre a urni un sistem greu de urnit, spre a face posibil imposibilul.



C.B. Să începem cu începutul. Te-ai născut sub o stea norocoasă. Cum era copilul Axel?
A.M. (n.r. râde) M-am născut pe 6 august, o dată cu Bomba de la Hiroshima şi Schimbarea la Faţă. Aşadar steaua norocoasă se află într-o incidenţă ce conţine dramă şi trecerea dincolo de ea în acelaşi timp. Copilul Axel era Prâslea într-o familie cu patru copii, în plin comunism. Era cel ce recepta lumea din jur cu ochi de copil, dar filtra tot ceea ce vedea. De mic am învăţat că lucrurile nu sunt aşa cum par a fi şi că trebuie să vezi dincolo de aparenţe.


C.B. Orice copil visează la ceea ce vrea să "se facă" atunci când va fi mare. Tu ce visai la vârsta inocenţei?
A.M. Sigur nu visam sa devin actor, deşi mă jucam cu vecinii prin curte de-a filmele pe care le văzusem. Eu eram un fel de Sergiu Nicolaescu: eu centram, şi tot eu dădeam cu capul: actor şi regizor. Dar nu mi-am propus niciodată să devin actor. Mă gândeam să mă fac doctor, ca sora mea, sau profesor, ca ai mei părinţi, sau... mai târziu, psiholog sau manager ca ceilalţi doi fraţi. Într-un fel am devenit toate într-una: profesor pentru că ţin propriile cursuri de actorie şi improvizaţie, psiholog întrucât actoria este psihologie aplicată într-o situaţie dată; doctor, dat fiind faptul că meseria noastră, atunci când este făcută bine, este medicament pentru suflet şi manager, eu fiind cel care am pus bazele trupei de improvizaţie "Improvisneyland", şi impresar al propriei vieţi.


C.B. Care este cea mai vie amintire a ta?
A.M. La 3 ani, după o perioadă îndelungată în care Trabantul familiei, care îmi era ca un frate, fusese plecat, după întoarcerea lui acasă, l-am pupat pe roată.


C.B. Care a fost provocarea vieţii tale?
A.M. Nu a fost una singură, au fost mai multe, în diverse perioade ale vieţii. Prima provocare a fost supravieţuirea pe timpul comunismului şi a perioadei de tranziţie ce a urmat Revoluţiei. Apoi a fost să mă descurc singur la 9 ani în Austria, unde am ajuns tot singur zburând. După care au urmat multe altele, dar eram deja pregătit (n.r. zâmbeşte ştrengăreşte).


C.B. Ce căutai singur în Austria la o vârstă atât de fragedă?
A.M. După revoluţie, familii întregi din Austria au dorit să ajute familiile nevoiaşe din blocul estic şi s-a format un program prin care aceştia luau în primire pentru aproximativ o lună câte un copil din fostele ţări comuniste, în ideea de a avea grijă să nu îi lipsească nimic, purtându-se cu el aşa cum se purtau cu propriul copil. Cel puţin aşa s-a întâmplat în cazul meu. După un an m-au invitat din nou pentru a petrece vacanţa de vară la ei – de data asta în afara programului respectiv – şi astfel am intrat în legătură strânsă cu spiritul germanic şi Binele dezinteresat. Mai greu a fost să-mi revin după întoarcerea în ţară. M-am bucurat după ani să am prilejul să joc unul dintre rolurile principale într-o coproducţie internaţională, mă refer aici la Cocoşul decapitat, o coproducţie România-Germania-Austria-Ungaria) şi să fiu nominalizat la Undine Awards (Austria) - pentru rolul jucat - la categoria cel mai bun actor de film la debut. A fost un fel de dar returnat celor care au ajutat la educaţia mea. Acum, aştept nominalizările în ţară (n.r. râde).


C.B. Aşadar, ai colindat destul prin lumea largă. Există vreun loc în care te-ai simţit cu adevărat împlinit profesional şi personal, şi de ce?
A.M. Împlinit profesional şi personal am fost şi sunt – chiar dacă probabil unora li se va părea greu de crezut – în România. Într-adevăr, am fost de-a lungul timpului prin multe ţări şi am cunoscut o mulţime de români stabiliţi în străinătate. Ceea ce m-a frapat mereu a fost că românii s-au adaptat peste tot pe unde au ajuns, dar simţeam că nu sunt cu adevărat împliniţi. Vorbind cu ei, aduceau mereu vorba despre ţară, gândul îi mâna spre cei dragi rămaşi aici, spre locurile de unde veneau. La fel şi eu – nu cred că aş putea vreodată să fiu împlinit departe de ţară. Aici este marea majoritate a familiei, prietenii, tot ceea ce fac în artă şi viaţă are legatură cu oamenii de aici şi se leagă de ceea ce am trăit noi aici şi prin ce am trecut noi cu toţii, cu România până la urmă. Poate profesional ai putea să te împlineşti şi în altă parte, cu toate că eu nu cred, dar la nivel personal, cred că niciodată nu vei fi împlinit în altă ţară decât acolo unde te-ai născut şi ai crescut.


C.B. Ştiu că eşti implicat, în calitate de Preşedinte al Fundaţiei Ileana Mustatza, în multe proiecte culturale. Vorbeşte-ne despre cele trecute şi viitoare.
A.M. Fundaţia Ileana Mustatza dezvoltă proiecte în zona cultural-artistică de la arte vizuale, muzică, până la poezie şi teatru. În ultimii doi ani ne mândrim cu susţinerea unui număr de 120 de artişti prin realizarea a 13 expoziţii de pictură şi grafică, 7 expoziţii de fotografie dintre care două în străinătate, 5 participări la Concursuri şi Festivaluri naţionale şi internaţionale, unde am obţinut 3 medalii de argint. La Secţiunea Teatru şi Poezie, prin intermediul Fundaţiei am realizat 5 spectacole de teatru, 2 spectacole de poezie, am avut 7 participări la Festivaluri de profil însumând 150 de reprezentaţii la care au asistat în jur de 18.000 de spectatori. Totodată, pentru 300 de beneficiari am organizat manifestări de genul taberelor de creaţie (2), 3 spectacole la Case de bătrâni, unul la Casa de copii, 12 conferinţe, 2 participări la schimburi internaţionale de tineret. Dar, proiectul cel mai aproape de sufletul meu este Evenimentul anual dedicat lui Mihai Eminescu, care s-a aflat anul acesta deja la a patra ediţie.
 

C.B. Cum s-a născut conceptul Improvisneyland, şi ce aduce nou?
A.M. Improvisneyland înseamnă lumea improvizaţiei. Improvisneyland este o trupă independentă de actori profesionişti care, împreună cu muzicieni talentaţi, creează această lume a improvizaţiei. Se naşte pe loc, în faţa publicului şi nu oricum, ci împreună cu acesta într-un spectacol interactiv. Improvisneyland este un proiect ce s-a născut în mintea mea încă din facultate, dar s-a concretizat până la urmă în forma lui concretă şi continuă abia după ce am fost cu trupa proaspăt înfiinţată în Londra pentru a vedea cum se face improvizaţia la "mama ei acasă" (n.r. râde). Conceptul a fost inventat de către un britanic, Keith Johnstone pe numele lui. Noi, am decis să beneficieze şi publicul român de acest gen de teatru-spectacol inedit, iar pe cei care trăiesc în Bucureşti îi aşteptăm în fiecare vineri, sâmbătă şi duminică ( http://improvisneyland.ro/spectacole ) la spectacol.


C.B. Care a fost personajul de care te-ai simţit cel mai aproape (în care te-ai regăsit) şi de ce?
A.M. "Cel mai aproape" este un concept destul de vag, deoarece cel mai aproape înseamnă un personaj care seamănă cât mai mult cu tine, cel din planul real. Pentru un actor însă este mult mai interesant să creeze în planul posibilului, cu alte cuvinte, cum altfel ar putea să fie el însuşi, sau cum ar putea un anume personaj să fie. Dacă tot ai adus în discuţie, personajele de care m-am simţit cel mai aproape sufleteşte până acum sunt: Eminescu, Prinţul de Homburg, Arlecchino, Păcală.


C.B. Cum îţi construieşti rolurile? Ai o reţetă proprie? Se poate vorbi despre aşa ceva?
A.M. Cred că fiecare actor are metoda sa proprie pentru a-şi construi rolul. În Facultatea de teatru te învaţă îndeosebi metoda Stanislavski, sau metoda teatrului realist. Sunt însă o mulţime de metode, de la metodele teatrului de reprezentaţie (Commedia dell'Arte, Diderot), la metode mai inovative cum este, de pildă, metoda lui Michael Cehov. Dar sunt multe. Până la urmă cred că fiecare actor îşi dezvoltă propriile metode care să îi confere rezultatul scontat. Este o chestiune care ţine de individualitatea şi personalitatea fiecăruia. Eu însumi folosesc - în funcţie de rolul la care lucrez - metode diferite. Uneori mă ajută o anume metodă, alteori însă îmi este la îndemână o metodă complet diferită, sau o combinaţie de metode.


C.B. Dacă ai fi Dumnezeu pentru o zi, ce ai face? Dar dacă ai fi preşedintele României...?
A.M. Ca preşedinte aş restabili valorile după care să ne ghidăm. Lucru care ar trebui de fapt să pornească nu de sus în josul ierarhiei, ci invers: de jos în sus, din rândul fiecărei familii. În familii cred că greşim în momentul în care le negăm copiilor visele şi dorinţele, idealurile. Până la urmă, acestea aduc fericirea sau din contră: eşuarea, rateul. Nu cred că ar trebui să ne sfătuim copiii să se orienteze spre meserii capabile a asigura un confort material dacă aceasta nu asigură împlinirea reală, sufletească. Nu vom face altceva decât să ne înrobim proprii copii. De aceea eu îi sfătuiesc pe părinţi să-şi lase copiii să aleagă şi să-i sprijine în iniţiativa lor. Sigur, este foarte posibil ca ei mai târziu să fie "săraci", sau să spunem: nu neapărat bogaţi, însă, cu siguranţă vor fi fericiţi indiferent de factorii externi, regim politic, etc... deoarece ei au bucuria interioară a lucrului dorit şi împlinit iar asta nu poate să le-o ia nimeni. Dacă aş fi Dumnezeu... Sunt sigur că Dumnezeu face exact ceea ce trebuie, la fel de sigur ca de faptul că piedicile nu sunt altceva decât trepte spre a ne ajuta să învăţăm noi lecţii şi a ne desăvârşi. Cred că următoarea întâmplare din popor este edificatoare pentru această întrebare: Sfântului Petru, la un moment dat, i s-a părut că el poate să conducă lumea mai bine decât Dumnezeu şi l-a rugat pe acesta să îl lase măcar o zi pe el să se îngrijească de Pământ. Dumnezeu a încuviinţat şi cum s-a luminat de ziuă, Sfântul Petru s-a uitat spre Pământ: o femeie tocmai dădea drumul unei capre spunându-i: "Dumnezeu să te aibă în grijă"! Cum a auzit asta, Sfântul Petru a început să urmărească capra peste tot: prin stânci şi gropi. Toată ziua capra s-a preumblat, iar Sfântul Petru nu a slăbit-o deloc din ochi de teamă să nu se lovească sau să se piardă. La un moment dat, capra a căzut într-o prăpastie... Sfântul Petru a ajutat-o să iasă. Şi tot aşa, până noaptea târziu, capra i-a dat de furcă Sfântului Petru. La sfârşitul zilei, Sfântul Petru obosit s-a întors la Dumnezeu, rugându-l să îşi ia lumea înapoi în primire. Dumnezeu i-a răspuns: "Tu ai avut grijă de o singură capră şi eşti obosit. Şi astfel, restul lumii ţi-a scăpat printre degete." Şi a fost restabilită ordinea iniţială. Aceste scurte povestiri îşi au tâlcul lor mai mult sau mai puţin ascuns. Eu pot să spun că încerc să am grijă de capra mea, de arta mea şi de restul va avea cu siguranţă grijă Dumnezeu.


C.B. În viziunea ta, care crezi că va fi marea criză mondială de mâine?
A.M. Una spirituală. A început demult, acum doar se accentuează.


C.B. În încheiere, un gând pentru cititorii mei.
A.M. Fiţi buni, generoşi şi încrezători! Şi plini de iubire în tot ceea ce faceţi.



*****||*****Interviu cu Axel Moustache*****||*****Axel Moustache,Teatrul National Bucuresti,Fundatia Ileana Mustatza,Cocosul Decapitat*****||*****L-am cunoscut pe Axel Moustache la o serată de poezie unde eram gazdă şi invitat în egală măsură. Ştiam că este fiul mamei lui - pe care avusesem onoarea să o cunosc anterior, şi mai ştiam că este actor ...*****||*****
ATENTIE
Va rugam folositi un browser mai modern pentru a vizualiza acest website!
Ultimele Comentarii
Valid XHTML 1.0 Transitional Valid CSS Valid RSS